Ascultați-mă, prieteni, nici n-o să mai fie iarnă
A trecut
Vladimirescu ca un tânăr zeu român.
El avea pe cap cilindru, și avea-n mustăți o armă,
Ecranul vălurit din ochii goi
care-ncetează să citească
așează litere de-a valma
închise-ntre oglinde moi
Îți scriu, să știi că toate-s așa ca la plecare,
Că n-am clintit un lucru de două săptămâni,
Pe masă o mănușă, zvârlită la-ntâmplare,
Păstrează încă forma frumoasei tale mâni.
Luna tangentă la turn
Suie spre crucea din vârf
Obrazul ei taciturn
Și galben, de stârv.