Desenul umbrei s-a urcat pe ziduri,
piroanele tăcerii trec prin lacrimi,
O geană surdă râde pe la spate,
și vântul stinge glasul unor patimi.
Când gerul ne-a trădat, ramurile albe au strigat îngerii,
doar ei s-au atins de trupul serii parfumat cu stele.
Tu aranjai ciucurii de lumină albastră, obosiți,
lângă mugurii de foc ai destinului nostru.
Te mai aștept să-mi spui povestea noastră,
la ceasul când pe liniște cad vise,
să-ți învelesc cu ramuri de ninsori,
tăcerea rece-a urmelor promise.
Iubirea mea, rămasă fără timp,
a mai privit perdeaua de tăcere,
Avea în buzunar un anotimp,
ca un deșert rămas fără vedere.
Azi, se deschide cerul, e mare sărbătoare,
Se reîntoarce acasă poetul nostru sfânt,
Pe aripi de zăpadă și-n străluciri de soare,
Coboară dintre sfere un înger pe pământ.
Plutea, prin zori, o rază mai veselă ca noaptea,
Cetățile de iarnă se-mpodobeau cu zâne,
Rămasă lângă suflet priveai eternitatea
Când stelele se-ntorc acasă
Cu flori de crin și raze de lumină,
Toți îngerii, cu galsul de copil,
Ne vor striga din zarea cea senină.
Alerg prin viaţă ca o frunză,
Ca un ecou spre zări albastre
Şi-n mâna mea opresc o briză,
S-alinte dorurile noastre.
Te-am aşteptat să vii pe-o rază,
să-mi scrii cu fluturi de lumină
Poemele iubirii noastre,
ce s-au născut fără de vină.
Prin fulgi de nea te-am rătăcit în vise
Şi-nfrigurat la poarta destinului mai bat,
Pe pragul iernii mele, poemele nescrise
Aşteaptă-un tren de noapte ce vine-ntârziat.