Tinerețe, leagăn dulce care legeni har și soare
cine știe-n lumea asta să te prețuiască oare!
Cel ce ți-a trăit odată scumpa anilor comoară
nu-ți mai uită-n veci lumina din cereasca primăvară.
Isuse, cîntecele mele
sînt psalmi duioși crescuți din plîns
și-s boabe de mărgean din funduri
de adîncimi de dor nestîns.
Odată L-am văzut trecînd
cu turma pe Păstorul Blînd
mergea cu dînsa la izvor
Blîndul Păstor, Blîndul Păstor.
Ce sîntem noi Doamne? - umbră și părere
un suspin de-o clipă iar apoi tăcere
ce curînd ne crește și ne ia pămîntul
izvorîm cu apa și plecăm cu vîntul.
Ia jugul lui Cristos pe umăr
şi trage lângă El arând,
chiar dacă sameni numa-n lacrimi
şi umbli numai sângerând...
Curbe, o, meandru
Al seducţiei, – oare
E vreun gest mai tandru
Decât o lentoare ?
Privighetorile sunt cele care ne-au scos ochii,
nu lupii, nu răufăcătorii.
Ne-au scos ochii cei care ne-au iubit mai mult,
cei care ştiu să cânte, să ne cânte,
Umbli hoinărind prin lume
ca un orb, la ochi legat,
Şi de câtă vreme-acuma
pe la mine n-ai mai dat!
Doamne, ce sărac e-acela
care pâinea lui nicicând
nu şi-o-mparte ca s-aline
foamea unui mai flămând.
Monstruos se-ntinde-oraşul.
Viciul joacă-n el pe brânci.
Are
case, lanţ de stânci.