Cad clipele, cad frunze ca dintr-un pom ceresc.
Deopotrivã toate sub talpa mea fosnesc…
În palmele întinse le prind necontenit,
De-atâtea nopti, sub nouri prelungi, posomorâti,
Mai dorm pãunii iernii, pe câmpuri coborâti,
Si-abia-abia din somnul de marmurã mai ies
Sã aflu adevãrul, si sus în munti am mers…
A cui e oare mâna ce tese-n Univers?
Acuma stiu – de lucru când iar s-a apucat,
Cînd mă născui în lume, murise al meu tată ;
Căci mult el se luptase cu iasma încruntată
Ce-i zice Sărăcia !
El locuia cu dînsa din frageda-i junie ;
Era o iarnă aspră ş-o noapte ce-ngrozeşte,
Şi crivăţul, cu viscol, mugea precum mugeşte
Un taur ce-a rănit.
Într-un cătun de laturi a unui sat mai mare,
Ne vom aduce-aminte de toate pîn’ la urmă,
O, draga mea… Şi dacă viaţa nu se curmă
Ci stăruieşte încă închisă în morminte,
Atuncea şi acolo ne vom aduce aminte !
Sînt poate milioane de ani de-atunci — o, Soare !
De cînd tu cel ce astăzi urci bolţile de-azur.
Erai de-abia o pată prin neguri călătoare,
O forţă-n mers ce-şi cată o formă şi-un contur.
S-au stîns într-un aflux de sînge bujorii roşi, iar albii crini
Şi-au anunţat de la o vreme şi ei palorile lunare:
Cu o mireasmă, cu o umbră, ori prin fantastice lumini,
Apropiata agonie şi-o prevesteşte fiecare.
Lângă Templul Marelui Conducător se află un cedru străvechi
Cu tulpină asemeni bronzului înverzit şi rădăcini de piatră.
Ar trebui patruzeci de oameni să-i poată cuprinde trunchiul,
Iar vârful lui de culoarea pescăruşului verde atinge cerul.
Din ierburi putrezite
răsărit,
fugar de soare,
beznei duce dorul.