Ştiu că sunt lut, dar nu ştiu cine
mi-a pus în piept albine stranii,
să-mi scoata mir din mărăcine,
din bălării, împărtăşanii.
La toate lucarnele şi balcoanele
Au scos din cer îngerii icoanele
Şi-au aprins pe scări
Candele şi lumânări.
O, Doamne, trişată viaţa-mi trece,
Şi m-a sleit misteriosu-Ţi joc,
Tu stai de faţă-n tot ce se petrece,
Nu Te ascunzi, dar nu Te pot găsi deloc.
Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite si mânjite,
Zece ouă înroşite.
Fântâna cu platani de lângă ţărmul mării
La care ne-am oprit cu umbra în amurg
În cântecul domol, ce nu-l pot da uitării,
De valuri ce se sparg, de ape care curg.
Te zugrăvesc în gînd, cînd eşti departe,
Să mă conving de-ţi ştiu de-a rost făptura;
Dar mi-e desenul şters şi palid foarte,
Nu-s ochii tăi, nici inima, nici gura.
Cu morile de vânt, cu Dulcineea
Luptând, iubit, cumpliut, dar fără ură.
Apoteoză anii mei trecură,
Îmi știe universul epopeea.
Marea singură lin se plînge-n durere,
Ea îşi spune de mult şi taina şi jalea-i
Vai! de o mie de evi se zbate şi-şi spune
Singurătatea.
Stapâne-nsângerat, Domn al luminii
şi Veşnicie limpede, Iisuse!
Tu, care ai primit pe frunte spinii
şi cuie-adânci în mâinile-ţi supuse,
„Tu, Șmul, ești leneș, zice Ștrul,
Tu nu vrei să lucrezi destul,
Și d-aia nu câștigi nimică!
Tu de vr-un an tot migălești