- De unde ai venit la mine, tu dragoste atât de mare,
Nu ai simțit că nu mi-e bine, că sufletul atât mă doare?...
Da, știu că tu ești minunată și vreau să fii în viața mea
Însă făptura prea curată ce o iubesc, oare mă vrea?...
Mă plimb în zori de dimineață, când soarele n-a răsărit,
Iar lumea-ncepe-a prinde viață, și somnu-i dulce de dormit.
Privighetori își cântă trilul, fantastic – parcă-i recviem,
Le-admir cu prisosință stilul – scheaună câinii, încă ghem.
Fă-mă Doamne, vârf de munte, să rămân cu capu-n nori,
Să am pletele cărunte când trec șiruri de cocori.
Fă-mă Doamne, vânt de vară răcorind amiezile,
Să contemplu din înalturi câmpul și livezile.
Ești ultima salvare pentru mine,
De mine însumi tu mă vei salva –
Mi-e sufletul mormane de ruine
Și-n sentimente se va dizolva –
Timp nebun, unde zbori așa iute cu mine
Laolaltă prin vremuri și simțiri reci, străine?
Stai ușor, domolește-ți curgerea cea nebună,
Lasă-mi timp să mai merg cu iubita de mână;
Cad triste ploi pe urbea înghețată,
Perdele fumurii de ceață fină
Se cern prin ploaia sincopată,
Iar norii-nghit a soarelui lumină.
O stăncuță cam zburlită,
Și la minte zăpăcită,
A clocit gândul valid
Să se-scrie-ntr-un partid.
E toamnă iar, iubito, plouă des,
Melancolia astăzi ne cuprinde
Însă e viu prezent același interes,
Și dragostea în suflet se întinde.
Sunt munți înalți, însă iubirea ’i-ntrece-n piscurile sale,
E marea-adâncă dar iubirea e mai ceva în profunzimi –
Sunt drumuri lungi însă nici unul nu-i poate sta vreodată-n cale,
Țâșnește chiar de-i îngropată în nesfârșite adâncimi.
Au înflorit iar crizanteme în toamna rece brumărie,
Mi-aduce-aminte de-anotimpul în care noi ne-am cunoscut –
Erai mlădie și frumoasă, tu doamna mea cu pălărie,
Sunt ani și ani de-atunci dar iată că astăzi iară ne-am văzut.