Tu, politician ratat,
Ai merita de par legat
Să paști la iarbă și mohor,
Să nu mai chinui un popor!
Poet nebun, degeaba ai talent,
De-l folosești să scrii doar invective
Acelora ce nu îți dau motive,
Ci numai te ignoră permanent.
Li-s pașii grei, dar sufletul e mare,
O viață bucurii au împărțit,
Se știu din școală însă negreșit
Purtarea lor e plină de candoare.
Un vânt se abate vuind peste codru,
Frunziș spulberând către margini de zori,
Copacii troznesc cu un sunet mai aspru
Decât artileria de fulgere-n nori.
La pas domol mărșăluiesc,
Pe drumul vieții solitar,
Sunt sigur azi că te iubesc -
Nu îndrăznesc să sper măcar
Cuvintele sunt precum mierea, plăcute,
Și pot să clădească în inimi redute
Ce sfarmă tristețea și gândul anost;
Cuvintele toate au viață și rost.
Ni-i neamul prins în rădăcini adânci,
În glia stăpânită de străbuni,
Precum un brad în clinul dintre stânci
Sau vița bolții la ai noștri buni.
Mi-e dor de libertate-n țara mea
În care strâmbătatea este dreaptă,
Iar hoții au curajul și ar vrea
Să ne-ngenunche treaptă după treaptă.
Aveam un șoricar – minune de cățel
Cuminte, adorabil, pe nume Sorinel;
Oriunde aș fi mers, mergea și el cu mine,
Era prieten sincer la greu dar și la bine.
Un ultim sărut dac-ar fi să-mi mai dai,
Te-aș crede un înger, m-aș crede în Rai;
Apoi liniștit aș putea ca să mor,
Și n-am să mai simt nici al morții fior.