Se-aprind doar lumânări, tăcerea moare,
În suflet prind Iubirea cea Divină,
Splendoarea cerului nu-mi e străină,
La Ea mă-nchin și lacrima mă doare.
Sufletul râde-n lumină,
În cer, pe pământ – bucurii;
Liniştea dulce, divină
Se-nalţă în zi de Florii.
- În oglinda cui, Doamne, Ți-ai spălat prima oară
Ochii plânși de tristețe? Era tot primăvară?
Era tot întuneric în bordeiele noastre,
Între maluri aceleași ape vii și albastre?
- În dimineaţa care a urmat
Acelei nopţi cu-atingeri siderale
De jos în sus prin trup m-ai colindat
Simţeam că mor şi-n clipa următoare
- Aud un toc trecând pe sub fereastră,
Bătând febril în ritm de cazacioc,
Cum fluturii în geam lovesc ad-hoc...
Să fie oare primăvara noastră
- De ce nu-mi bați și tu-n fereastră, doamnă,
Să mă scufund în decolteu-adânc,
Să-mi scald privirea-n el precum un țânc
Că sunt sătul de ploaie? Parcă-i toamnă,
- Duminica aceasta-i sărbătoare,
Iisus pășește printre noi purtând
În mână ramuri de măslin. Covoare
De flori avem în fiecare gând.
„Un bărbat înnoadă funii groase acolo unde femeia,
subtilă şi strategă din natură, împleteşte fire de păianjen”
Garabet Ibrăileanu
- Bat mugurii cu palma în fereastră,
Vor să vestească ziua de florii
Și cer bobocilor aprinși din glastră
Să ias-afară, în călătorii
- Se duce Mărțișor, vine April,
Și ora și-a schimbat înfățișarea,
În mica ta dumbravă niciun tril,
E plină de zăpadă trecătoarea.