Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: CCCXVIII

Desfac în așteptare săptămâni...
Și tu, frumoaso , de ce tot amâni
Să îți plesnești bobocii-n feerie
De roz, să fii a zilelor mândrie?

Noaptea asta mă distrugi.
Dar chiar de sufletul mi-l frângi,
Ințeleaptă-i vraja ta...
Distrugându-mă, înviu.

E ceaţă, e frig..., și aud de afară
cum vântul se zbate năuc printre crengi,
speranţa în mine începe să moară,
iar tu din trecut ai vrea să mă ştergi.

Curg din ceruri flori domnești,
Veni iarna cu poveşti.
Noaptea-i albă ca o coală,
Stelele au vise în poală.

În noaptea asta ne unim cu cerul
Și nu mai stim că suntem pe pământ!
În hori, cu îngeri, înălțăm colind!
De-i jar în suflet, nu ne-ajunge gerul...

Tu ești cea mai frumoasă ființă,
Eu cel mai bun, cel mai concret;
Tu ești iubirii bună știință,
Eu cel mai iubăreț poet.

Vai, lucrurile au muzica lor,
toată materia cântă
fiecare atom, fiecare particulă,

Lungă-i calea pân' la tine,
Cum a fost și până acum
Mii de ani mi-au trebuit,
Să-ți simt al tău parfum.

Iarna ta,
adiere de colinde
peste așteptările raiului meu.

Trăiesc și mor
în fiecare zi,
nu știu dacă aștept
ultima clipă mai mult

Ce început e-acela în care eu sunt nins
De hoardele de fluturi 'n-al iernilor palat,
În nepăsarea Marii Clepsidre-ncarcerat
Şi-n care biet siliciul nisipului stă stins?

M-am trezit cu ochii

plini de vicol

Eu între două lumi mă-mpart
Și pe-amândouă le iubesc la fel;
Cu mine duc tot ce am luat
Și-n urmă las câte ceva mereu.