Cerească, amarnică fată,
tu, care-ai născut în poiată
pe Domnul cel Bun,
al nostru Stăpân,
Măicuță a lacrimilor,
care plângi cu sânge,
toată durerea ta s-a schimbat...
Nu mai plânge, Domnul a biruit!
Nu mai plânge, Soarele soarelui a răsărit!
Nu mai plânge, Sfântul Serafim ți s-a rugat
toată viața și te-a iubit cu adevărat.
Cerească, neîntinată, minunată,
Împărăteasă a Universului,
cum te-ar putea cuprinde pe tine
cuvintele versului?
Tu ești lumina care risipește bezna vieții.
Aș vrea să te văd la capătul vieții mele.
Tu ești prima strălucire adevărată a dimineții.
Aș vrea să te văd la capătul vieții mele.
Pentru că tu meriţi cu adevărat să fii iubită,
pentru că eşti Măicuţa Adevărului, cea smerită,
pentru că le-ai arătat tuturor puterea Lui Dumnezeu cu minunile tale,
pentru că te-ai arătat unor copii nevinovaţi, desprinsă din soare...
Când gerul își trecuse firii,
când iarna și-a țesut cojoc,
Aiudul împletit în jale
a cunoscut Floarea de Foc.
Tot împletind cununi de spini,
și flori de gând, și flori de ceară
călugărul zicea plângând
în mintea sa a mia oară :
În dimineața mângâierii,
plutind pe apele tăcerii,
biserica de la baraj
sticlea în albul ei miraj.
Zveră-dveră, Dumnezeu
să te apere de rău.
Să-ți mângâie gândurile,