Poezia este locul în care sunt eu însămi.
De la sfârșitul lumii
Te tot aștept,
Dar nu mai vii...
Ești departe, sau poate
Uneori mă surprind visând,
Privind în golul trecător
Al inimii mele
Ca-ntr-un neant plângând,
Caut un spațiu pierdut
Din timp ca să mă blochez în el
Ca-ntr-o amintire.
Nu mai știu ce e rău sau ce e bine,
Lângă pat,
Noaptea își așterne
Corpul de vise,
Peste care calc cu sfială...
La capătul liniștii
Se așterne vidul, noaptea
Sau poate întreaga mea
Viață -
În mijlocul regretelor,
Singurătatea vorbește mai
Mult ca niciodată,
Infiltrată în fiecare fir
Sunt atât de mică-n
Universul meu,
Și-i atâta zgomot,
Și mi-e atât de greu
Copleșită,
Îmi las gândul
Să adoarmă
În pridvorul vieții
Mi-a obosit umbra,
Și orice început de cuvânt
e în zadar, orice strigare e
Doar un ecou
În calea mea
Sare se-așterne,
Iar liniștea supurează din
Pereți.