Dintr-un castel sinistru, dintr-un castel prea mare,
Târziu, în miez de noapte, cu fâlfâitu-i moale,
Cu ochii-i plini de sete, cu colţii ca un ac,
În grabă îşi ia zborul un preamăreţ liliac.
Trăim pe-acest Pământ neştiinţa
Originii divine
A omului, căci necredinţa
Încearcă a ne ţine
Nu sunt făcut ca să trăiesc de-a noaptea,
Dar noaptea mi se oferă pe tejgheaua fiinţei
Ca o jucărie în rafturile unui magazin crepuscular,
Încercând sa ma păcălească cu vălul de amurguri
Rotund e Pamântul şi taie la muchii
Când omul îi caută lama,
Noi toţi îl ciupim peste tot, ca păduchii
Şi Terra de mult ne-a prins teama!
Să nu ne supărăm părinţii,
Căci au dreptate şi când n-au
Şi nu e dragoste mai mare
Decât aceea ce ne-o dau!
Din câte timpuri apari Tu?
Şi-n câţi atomi se răspândeşte
Cuvântul Tău de « Da » sau « Nu » ?
De dragoste, Te văd orbeşte…
Am să mă-mbrac cu foi de vânt din tine
Şi-am să citesc în tine printre rânduri,
Când tu vei trece, azi, pe lângă mine,
Iar dragostea mea va rodi din sâmburi…
Din cer, timidă ca o fată mare,
Supusă, ţi se-aşterne, toată, la picioare,
Ca un covor de bun-venit la mine,
Zăpada cea mai pură, dorul să-ţi aline.
Stateam la margine de gand,
cand,
dintr-o data,
inima-mi speriata
Dragostea s-a oprit în loc!
Stă-n echilibru instabil,
Dar e un acrobat abil,
Căci timpul este pentru ea un simplu joc.