Străjer cinstit, ce slab ţi-i glasul!
Acum pe prispă nu mai stai,
Din lanţ, o şură n-o mai clatini
Cu-avântul tinerilor ai,
Acasă, palid şi trudit
De câte ori vin peste vară,
Tătucă,-mi spui c-ai auzit
Să am mireasă-o profesoară
Multe nu ne-am mai fi zis:
Ceasul dă mereu poruncă
Sufletul de-abia deschis
Să-l închidem sub zăvoare
A uitat pe ghizduri cofa
Şi-n oglinda apei cată,
Fata mare şi orfană
De-o ispită e cercată.
Plâng munţii noştri şi pe şesuri
Tot jalea satu-l înveşmântă.
În sfinte funduri de biserici,
Sub lespezi, ţărna se frământă:
Suntem puţini şi tot mai mult
Duşmanii cred să ne sugrume,
Avem dureri cât nu încap
În pieptul altui neam din lume.
Din slava lumilor albastre,
Într-o senină dimineaţă,
Trezit-ai plângerile noastre
Tu, veşnic dragă cântăreaţă.
Lăsaţi-mă în fum să şăd,
În fund de crâşmă-ntunecată,
Şi fraţii vagabonzi să-i văd
Cu ochii tulburi cum mă cată.
În cetatea cu oaspeţi domneşti
cerul nopţilor se-mparte tuturor,
chipul domnitorului aprins de dor
nu se mai întunecă pe sub fereşti.
Au întomnat miresmele în Bucovina
şi cheruvimii Dragomirnei şi gorunii;
fântânile coboară, ocolind colina,
fuioarele de ceaţă-n streşinile prunii...