S-ajut să-ți crească agerimea minții,
Părtaș la mici naive bucurii,
Și să te cresc duios ca toți părinții,
Când toate sunt minuni pentru copii,
Iubită fiică, Ada! Cu-al tău nume
Am început ăst cânt – cu el sfârșesc,
De nu te văd și n-aud eu pe lume,
Cu tine una sunt – și umbre cresc
Nu i-am fost lumii drag – și nici ea mie;
Dar să rămânem adversari onești;
La ceasul despărțirii, mintea vie
Mai crede-n adevăruri omenești,
Eu lumii n-am dorit să-i smulg ovații;
Eu n-am iubit-o – ea nu m-a iubit;
Nu i-am cinstit nici idoli, nici magnații,
Stând în genunchi ori doar zâmbind silit,
Sunt versurile mele poate-un truc
Nevinovat – culori pe scene-aparte,
Să-mi trec prin față, și le readuc
Să farmece și pe-alții-n foi de carte,
Să scrii sub neprielnice-auspicii;
Să simți că nu mai ești ce-ai fost și nici
Ce se cădea să fii – s-ascunzi nu vicii,
Ci uri, iubiri sau al durerii bici,
Italia! Îmi fulgeră lungi veacuri
În suflet, când te văd, din ziua-n care
Te-a strâns Cartagina în crunte-atacuri –
La ultima de slavă scăpărare.
Dar mai uitând de-a omului lucrare,
Să contemplăm Zidirea – și-acest cânt,
Ce-l tot lungesc, hrănindu-l din visare,
Să-și curme nesecatul lui avânt.
Cenușa lor în pace s-o lăsăm,
Căci de-au greșit, osânda li-i sortită.
Nu-i drept să-i judecăm, să-i condamnăm,
Căci va veni oricum acea clipită
Cellalt – profund, meticulos și grav,
Spre-nțelepciune simțind viu îndemn
Și cu științele făcând conclav,
Lovea cu ironia-n cel nedemn,