Ci iată, ceasurile serii curg,
Și de la lac până la Munții Jura
S-a-ntins o împâclire de amurg.
Vezi încă tot ce-a plăsmuit Natura,
Tu, limpede lac Leman! Ești oglindă
De ape calme, încât uit o clipă
Vacarmul dintr-o lume suferindă
Și cat a unui pur izvor risipă.
Ce răni adânci nu lasă cicatrice?
Dar rana inimii-i mai sângerândă!
Urâte urme lasă... Dar aice
Nu-i renunțarea oamenilor blândă.
Dar asta nu se-ndură, nu se-ndură,
Căci forța și-a simțit-o omenirea;
O, de și-o folosea mai cu măsură,
N-ar fi lovit și-n sine nicăirea,
Și-au ridicat un monument de groază
Peste ruini de vechi prejudecăți,
Când și-a rupt vălul noua Franță trează,
Să vadă lumea șir de nedreptăți,
Era, nebun, ca Pitia, oracol,
Proroc ce-n fața noastră a adus
Al lumii-ntregi în flăcări viu spectacol,
Cât regii n-am căzut de tot de sus.
Dușmani și-a născocit întreaga viață,
Gonindu-i pe prieteni... Se-ncuibase
În mintea-i bănuiala certăreață,
Cerând jertfiri de inimi credincioase,
Aceasta viață lui Julie i-a dat,
Ca tot ce-i dulce-n dor și nebunesc.
De-aici a izvorât sărut curat
În zori dat lui cu gând prietenos,
I-a fost esența patimei iubirea,
O flacără în inima fatală,
Ce-i consuma în vâlvătăi simțirea.
Era copac sub fulgere-n rafală,
Rousseau, sofist, apostol al mâhnirii,
S-a chinuit aici cu violență,
Dând farmec magic patimei iubirii.
Grăit-a chinul lui cu elocvență,