Cer, vânturi, munți, lac, râu și fulgerări,
Și nori, și noapte – am un suflet care
E inspirat, spre voi simțind chemări,
O clipă de repaos când mai are.
De-aici, unde se zvârcolește râul
Când prin granitul stâncilor pătrunde,
Furtuni sălbatice-și urnesc desfrâul.
Din stănci în stănci, furtuni îi vor răspunde
Se-avântă Ronul printre două stânci
Ca doi iubiți ce ura i-ar desparte
Și-ndură astăzi suferințe-adânci,
Căci vor rămâne-n veci de veci departe.
Aceasta-i Noaptea! Noapte fără seamăn,
Nu pentru somn sortită... O, mă lasă
Cu a ta minunăție să fiu geamăn –
O parte din furtună!... Ploaia deasă
Dar cerul nopții-i brusc schimbat... Furtună,
Năpraznică mai ești pe întuneric!
Ah, mă vrăjesc ca negrii ochi de brunâ.
Străfulgerările arzând feeric!
Străvechii perși ne fie-n veci exemple,
Căci ei din piscuri își făceau altar,
Să vadă lumea-n jur – și nu în temple
Zidite se umpleau de-al rugii har.
Trăind al nesfârșirii simțământ,
Nu suntem singuri în singurătate;
Ni-i sufletul mai pur; și-un cântec sfânt
De armonia-ntru Eternitate
Pământul, cerul tac – dar nu e somn,
Ci-și țin, ca noi, sub vii simțiri, suflarea;
Tac cum tăcem când gând adânc ni-i domn.
Pământul, cerul tac... Lac, munții, floarea
Voi, Stele, poezie a Tăriei,
Iertați de state, oameni cu uimire
Citesc în voi al sorții drum, căci vie-i
În orice om dorința de mărire,
E-al nopții cântăreț ce o pruncie,
Mercur cântând, din viața lui își face,
Din crânguri cânt de păsări mai învie,
Dar după un tril, două, totu-i pace.