... Dar gata... Gândul meu din nou se-nturnă
Spre tema mea, căci cei căror le place
Să-și făurească visuri peste-o urnă –
Contemplu urna-n care-un geniu zace,
Au munții, cerul, marea nu mi-s parte
Din suflet? Și eu parte nu-s din toate?
Iubirea ce-mi stârnesc nu-i pură foarte?
Față de-aceste lucruri minunate,
Și-atunci când liber fi-va al meu suflet
De ce urăște-n formă degradantă,
Și carnea unor viermi va da răsuflet,
Ori unor muște... De-o să văd o dată
Și cum gândesc, așa cred că mi-e viața:
Pustiul lumii, mișunul, îmi pare
Un loc de chin, unde te-apucă greața
Și-n care-au ispășit vreo crimă mare.
Nu-n mine eu trăiesc... Sunt doar o parte
Din ce-i în jur... Mi-e drag un lanț de creste,
Dar mi-e orașul chin – și fug departe,
Și neplăcut în sânul Firii-mi este
Au nu-i mai bine să trăiești sihastru,
Iubind pe-acest pământ ce-i pământesc,
Aici pe unde Ronul lac albastru
Din veci hrănește cu-apa lui, firesc,
E-o clipă a căințelor nătânge,
Când sufletul distrus, atât de lesne
Își schimbă-n lacrimi orice strop de sânge,
Speranțele-mbrăcând în văl de bezne!
Să fugi de oameni nu înseamnă ură;
Nu toți pot truda grea cu ei s-o-mpartă,
Și nu îmbraci a disprețului armură
Dacă-ți închizi a sufletului poartă,
Ci iată lacul Leman, ce-n cristal
Reflectă munți și cer ca în oglindă,
Iar lor le place ca în linul val
Imaginea tihnită să-și surprindă.
Sunt fapte, nume ce eternizate
Se cer, chiar de Pământul uită iute
Tirani, popoare cucerite, state.
Dar tu înveșnicită fii, Virtute,