Prin cavalier servente se-nțelege,
În lumea bună, sclavul anumit
Că și-a făcut din vorba doamnei lege,
Ca un veșmânt de trupul ei lipit.
Italia, cu multele-i păcate,
E, totuși, pentru mine, loc plăcut,
Căci soarele mi-e drag mai mult ca toate
Și vița, nu suind pe zidul mut,
Îmi place,-n seri de toamnă,-n șa să sui
Să nu-mi întreb valetul de și-a-ncins –
Sunt nori afară – pelerina lui,
Să știu că-n cale-mi ies, când dinadins
Îmi place, iar, când mă așez la cină
Să văd apusul soarelui, știind
Că mâine iar va răspândi lumină,
Nu ochi mahmur, pe boltă rătăcind,
Îmi place graiul lor, copil din flori,
Al vechii limbi latine, un sărut
Pe-o gură de femeie, lin, ușor,
Ca pe mătase scris și străbătut
Și ele-mi plac (iertați-mi nebunia!):
Țăranca-mbujorată, cu ochi mari,
Întunecați și-aprinși, melancolia
Senină-a doamnei, zâmbetu-i fugar,
O! evă pe-un meleag ce-i încă rai!
N-ai inspirat, italică minune,
Pe Rafael, pierit la sânu-ți, mai
Măestru decât cerul, căci el pune,
„Mi-ești Anglie, deși greșești, tot dragă!”
Am spus-o la Calais. Și azi o spun.
Îmi place vorba limpede și-ntreagă.
Guvernu-mi place (nu acel de-acum).
Taxele-mi plac, când nu-s prea numeroase.
Cărbunii pentru foc, prea scumpi de nu-s.
Îmi place-un biftec, halbele spumoase
Îmi fac cu ochiul și, precum v-am spus,
Armata, marinarii dați afară,
Reforma, ale obștii datorii –
Și ale mele – birul ce doboară,
Răscoalele mărunte, mărturii