Dar să mă-ntorc la Laura... Găsesc
Că-i un păcat ocolul. Deseori
Mi se urăște, cred că-l plictisesc
Chiar și pe cititorul răbdător
O, dacă-aș scrie dulci istorioare!
De m-aș grăbi-n Parnas să mă strecor
La muzele prea binevoitoare,
Poeme-aș scri pe gustul tuturor,
Dar faimă n-am (un dandy – abia pornit
Prin lumea neagră. Versul fără har
L-agăț de prima rimă ce-am găsit
În Lexiconul Walker – n-am habar
Deci, contele căzând la învoială
Cu Laura, s-au înțeles deplin
Vreo șase ani. Au fost, fără-ndoială,
Și nori pe bolta cerului senin.
Legați printr-o iubire vinovată
Ei n-o duceau, cu toate astea, prost.
Bărbatul tandru, doamna minunată,
Și lanțul, slab: să-l sfârteci n-are rost.
Erau și tineri. Ce-ar fi tinerețea
Fără iubire? Dragostea ce-ar fi
Fără junețe? Ea-i dă frumusețea,
Dulceața, duhul, dorul de-a iubi.
Fiind în carnaval, precum mai sus
Prin strofa douăzeci, o mai spusei,
Ca invitații care s-ar fi dus
La balul doamnei Boehm, la fel cu iei,
Pe Laura n-am lăudat-o-n van:
Când se-mbrăca n-avea pereche-n lume,
Ca îngerul pe firma unui han
De fragedă, ca frontispiciu-aș spune,
Era târziu, dormeam, în piept sta trează
Gingașa inimă, ca-n plină zi.
Ziua veni, părea că se-nnoptează.
Dar ce-mi păsa, căci multe-mi hărăzi.
Dornburg, august 1828