Ei plâng, zâmbesc – și iar jelesc zâmbind;
Un pom, chiar veșted, mult timp stă-n picioare;
Vezi și fără catarg un vas plutind;
Se surpă un castel – dar nu sunt oare
Te-am amintit cu mii de morți ce mii
De goluri au lăsat în inimi scumpe;
I-ar ferici uitarea pe cei vii,
Căci lacrima și azi din ochi irumpe;
Ce-i jalea mea – când mulți te-au plâns atunci?
Când inimi sfâșiat-a cruda-ți soarte?
Dar sub copacul cu verzi ramuri lungi,
În locul unde-ai fost lovit de moarte,
Mai inspirate harpe i-au slăvit,
Dar versul meu ar vrea slăvi să-l poată
Pe unul, între toți deosebit,
Căci eu greșit-am față de-al său tată;
În zori, mai străluceau de tinerețe;
I-nveselise frumusețea seara;
Fu miezul nopții-alarma să-i învețe
Și-n zori îi înfruntară luptei para,
Și-Ardenii își învălură mâhnirea
În triste frunze, cât trec triști nainte,
De se-ntristează și Nensuflețirea
Când mulți că nu s-or mai întoarce simte;
Războinicii pe cai sar de prin casa
Și-alcătuisc în grabă escadroane;
Și tunuri huruie, de mari cai trase;
Soldații se adună în coloane
Un du-te-vino se pornește-n sală;
Curg lacrimi și mulți tremură de groază;
Mult lăudata frumusețe-i pală:
S-au stins pe chip bujorii – și oftează;
Sta Brunswick lângă nișa unui geam,
Și-ntâiul, cu al morții-auz profetic,
Prin zgomote de dans și de bairam,
Distinse bubuit de tun bezmetic.
Răsună a lui Cameron chemare –
Războinic strigătul lui Lochiel,
Des auzit prin munți albini, – pe care
Saxonii dușmani îl aud la fel.