Ca-ntr-o clipă-acolo, în sfârșit,
strânsă din mici case, coaste-abrupte,
vechi bucăți de cer și poduri rupte,
și de dincolo, de asfințit
Neapole
Închipuie-ți unu-arzând că-aleargă
și-s învingătorii după el,
Ca de-un pictor pe balcon dispuse
de strânsoarea balustradei sale
și legate parcă-ntr-un buchet,
chipuri care-mbătrânesc, ovale,
Neapole
Mâine, iată, pe aceste-afunde
străzi ce se strecoară-ntunecate
O fantasmă-i ca un loc mărunt
unde ochii tăi izbesc cu larmă;
dar de-această blană neagră, crunt
și privirea-ți cea mai grea se sfarmă:
Când, legănându-se, el cântă-n piață
din flautul ce-atâta și adoarme,
se-ntamplă să-l asculte unu-n față,
dintre barăci smulgându-l grele-i larme
Paris
Cum brusc o mâna-ar strânge un buchet:
hazardu-n grabă chipuri multe-adună,
De dimineața toamnei timpurii
respins, zăcea de-acum pustiu, de după
arși tei, ce casă-n câmp n-o mai astupă.
Un loc mai mult, pe care doar copii
Ușoară, de parcă e moartă,
mănuși și eșarfă ea poartă.
Un iz din vechiul ei scrin
a șters și parfumul cel fin
Paris
Umblă și-ntrerupe-orașul, des,
ce pe locu-i stins e doar o umbră,