Dar unde-n sânge se scaldă Omorul,
Și nații se-mbulzeau pe străzi precum
Torentul care, părăsind priporul,
Cu vuiet printre stânci își taie drum;
Ruini! Dar ce ruini! Din lespezi rupte
De-aici s-au ridicat cetăți, palate,
Orașe chiar, de veacuri neîntrerupte!
De unde s-au mai smuls aceste toate
Dar când pe arcul cel mai înalt, bălaie,
Apare luna, și-n spărturi pătrunde
Pâlpâietoarea stelelor văpaie;
Când fâlfâie peste zidiri rotunde
„Cât Coliseul sta-va în picioare,
Va sta și Roma – iar cu el odată,
Cădea-va Roma; și de Roma piere,
Și lumea piere.” – ne-a lăsat diiată
... Sever, sublim și simplu, maiestos,
Și zeilor, și sfinților palat,
De la anticul Joe la Christos,
Cruțat de Timp, chiar înfrumusețat,
Al artelor din vremi mai nălțătoare,
Tu, ros de Timp, dar tot desăvârșit,
În suflet verși sfințenie, – mpăcare,
Și crede-artistul iubitor de mit
Dar ce se-ascunde-n umbră de firidă?
Ce văd? Nimic... Ba văd nedeslușite
Contururi stând acolo să se-nchidă,
Năluci de-nchipuire plăsmuite!
În ei e-al vieții suc, întâia hrană
Ce-o sugem, căci i-i inima izvor.
Ce fericit, tihnit, mult dulcea mană
O soarbe pruncul, gângurind ușor!
Dar bătrânețea e aici hrănită
De tinerețe... unui bun părinte
Îi dă să sugă fiica lui iubită,
Suc – dar din darul sângelui fierbinte!
Străvechea Căii Laptelui poveste
Nu are-n tâlcul ei mai blândă rază;
O constelație mai dulce este
Și Firea-n ea triumful stă să-și vază,