Iar tu, care pe-al tău cântar etera
Nemesis, cântărești cumplite crime
Și șerpii Furiilor din Infern
I-ai asmuțit spre-Oreste-n străvechime,
Nu că n-aș merita eu, prin vreo faptă,
A mea ori săvârșită din părinți,
Să sânger! De loveau cu armă dreaptă,
Plăteam prin sânge și prin suferinți,
De glasul mi-l ridic, nu-i semn că tremur,
Gândind că de cruzimi avut-am parte –
Au cine m-a văzut pălind pe vremuri,
Ori de curaj lipsit, lovit de moarte?
Lovi-va prin Iertare... Glie mumă,
Cer sfânt – acesta e al meu blestem,
Nu merită iertarea mea postumă
Atâtea suferințe strânse ghem?
Au ce n-am îndurat, de la meschine,
Mici perfidii, la calomnii ostile
Strigate-n gura mare, bârfe fine,
Șoptite, cu veninuri de reptile,
Dar am trăit – și n-am trăit în van;
Căci focu-n piept și mintea de-mi slăbesc,
Și pier luptând cu chinul meu tiran,
În mine e un ce nepământesc,
Așa va fi... Putere de temut,
Prin vrajă revelată, fără nume,
Aici, în miez de noapte, te salut!
Ne-ndemni spre-o reculegere anume,
Era aici vacarm de nedescris,
Cu murmure de milă și ovații,
Când omul de alt om era ucis.
De ce? Să se distreze împărații!
În fața mea Gladiatorul zace,
Proptit în mâini, murind, dar – brav bărbat –
Cu soarta-i crudă gata să se-mpace;
Durerea-și stăpânește, încordat;
Le-aude, dar nu-l mișcă nicidecum,
Căci ochii, inima, la ceas de moarte,
I-s dincolo de Dunăre acum.
Nu-i pasă că de viață se desparte,