Voios meșteșug poezia; doar cam scump îl găsesc;
Cărticica sporește, însă țechinii se duc.
Viața omului ce-i? totuși cu miile pot
Viața să-i judece; ce și cum făptuit-a.
Și mai puțin un poem e; totuși cu miile-l gustă,
Cu miile-l critică. Scrie poeme, trăiește!
Multe pot eu să îndur cu senină răbdare,
Rele ce nu știu ce zeu mie mi-ar fi hărăzit.
Patru din fire mă scot, precum otrava și șerpii:
Ploșnițe, fum de tutun, și usturoiul și cruci.
Mulți zic nebuni că ar fi oratorii patetici
Pe care-n Franța în pieți îi auzi, ori pe străzi.
Da, sunt nebuni, dar spun vorbe-nțelepte, că-s liberi...
Înțelepciunea, o vai, mută e-n gură de sclavi!
Un loc căuta a iubirii durere,
Unde singură, neștiută să stea.
Și găsindu-mi inima pustie, cu plăcere
Și-a făcut deîndată cuibul în ea.
Pietre, dați-mi un semn, vorbiți, înalte palate,
Străzi, o vorbă rostiți! Demone, nu te arăți?
Însuflețit este tot, da, între sfintele-ți ziduri,
Veșnică Roma, și mut, doar pentru mine, e totul.
Nu te căi, o iubito, că mi te-ai dat așa iute!
Crede-mă, nu gândesc josnic, nu gândesc rău despre tine.
Deosebirile-s ale lui Amor săgeți; unele zgârie
Și de otravă înceată inima zace cu anii.
Solemn îl vedem pe doge mergând alături de nunțiu;
Pe Domnul îngroapă; unul pecetluie piatra;
Dogele ce se gândește, nu știu; celălalt însă
Sigur că-n sine zâmbește de pompa cea gravă.
Ca nicovala e țara, stăpânitoru-i ciocanul.
Poporul cu tabla-l asemui, ce-n mijloc se-ndoaie.
Vai de tabla sărmana, când lovituri nemiloase
Cad la-ntâmplare și-n veci nu se mai gată căldarea.
Viața omului ce-i? totuși cu miile pot
Viața să-i judece: ce și cum făptuit-a.
Și mai puțin un poem e; totuși cu miile-l gustă,
Cu miile-l critică. Scrie poeme, trăiește!