Voios meșteșug, poezia; doar cam scump îl găsesc;
Cărticica sporește, însă țechinii se duc.
Vremuri nebune-am trăit și am avut grijă
Eu însumi nebun să mă port, cum
vremea-mi cerea.
Prinții-și imprimă ades în aramă slab argintată
Respectabilul chip; poporul, o vreme, se-nșeală.
Șarlatanii-și imprimă pecetea gândirii-n
minciuni și prostie.
„O gospodină de-aș fi, la casa-mi, să am eu ce-mi trebui,
Cinstită aș fi și voioasă, cu drag săruta-mi-aș bărbatul”.
Așa îmi cânta, printre alte cântece proaste, o fetișcană,
Mie-n Veneția; și n-am auzit nicicând ruga ei evlavioasă.
„Lume bună tu nu ai văzut? Cărticica-ți ne-arată
Doar saltimbanci și popor, ba chiar și ceva mai de rând”.
„Lume bună-am văzut; bună, se cheamă când nu-ți dă prilej
„Tu te ocupi cu botanica?optica?ce faci?
Nu-i de mai mare folos inimii duioase să miști?”
Ah, duioasele inimi; Orice cârpaci le poate atinge,
Fie unicu-mi noroc, pe tine, natură, să te ating.
„Totul se lămurește – îmi spune-un cirac –
Din teorii înțelept predate nouă de dascăl!”
Sigur, îndată ce crucea de lemn ați cioplit-o destoinic,
Se potrivește deasupra și trupul cel viu, ca osândă.
O, cum luam seama-nainte la toate anotimpurile,
Primăverii-i uram bun venit. De toamnă dor îmi era!
Acum nici vară, nici iarnă nu-i, de când fericitul de mine
Sub a lui Amor aripă, în primăveri, pururi plutesc.
Cum trăiești? Spune! Trăiesc! Și de-ar fi hărăzite
Omului sute de ani, tot mi-aș dori ziua de mâine, ca azi.
Marea vedeam strălucind, valul cel blând licărea;
Vesel sub vântul prielnic, pânza plutea mai departe...
În inima mea nici un dor; privirea-nsetată
Se-ntoarse curând către zăpada din munți.