Să nu blesteme gura-ți de rubin
Când prea îndrăzneață mi-i firea.
Ce temei are al dragostei chin,
De nu să-și caute-n veci lecuirea?
Când de iubită ajungi despărțit,
Ca Răsăritul de Asfințit,
Inima trece pustiul cumplit!
Și pentru cel ce de dragoste arde,
Cel ce iubește nu va greși
Nici dacă ar fi pradă mâhnirii;
Renască Leila și Medșun între vii –
Eu le-am învățat drumul iubirii.
Și dacă eu te-alint, nu arare,
Pricepe-mi tu graiul zeiesc, plăcut!
Cu neputință roza îți pare,
Privighetoarea de neconceput.
De-al binelui drag fă ce-i bine!
Urmașii poate-l vor deprinde!
Pieri-va totul, însă bine
Nepoților tot le va prinde!
Se zbuciumă a patimii vâltoare
La malul neînfrântei țărâne;
Asvârle poetice mărgăritare
Și vieții câștig îi rămâne.
Dumnezeiască-i moștenirea, în lung și-n lat strâng sporul:
Avutul meu e vremea, iar vremea-i tot ogorul!
Liniștea-i dusă,
Inima-mi grea,
Pacea nicicând
N-o voi afla.
Nu poți sfârși, prin asta ești tu mare,
Cântarea ta nici început nu are,
Se-nvârte precum boala cea înaltă,
Sfârșit și început sunt într-olaltă,
Era în trista criptă. Rânduite,
Vedeam în față-mi cranii după cranii;
Gândeam la vremuri vechi, încărunțite.