Lună magică, atât de purtată ești
Că, rupând tăcerea,
Peste bătrânele ostroave din înalt
Lași un văl obscen.
Nici copacii nici noaptea
Nu se mai mișcă
Unde cuiburi nu-s.
E în spatele cocioabelor debarcaderul
Cu bărcuțele gata să se strecoare
În strâmtele lungimi de oglindă,
Și o corabie, fluture colosal,
Dispare din ce în ce, iubito, soarele
Acum când îl ajunge lunga seară.
Cu o lentoare egală torturii
Aici
Trăiesc veșnic
Ochii închiși luminii
Ca toți
memoria morții căreia i-am fost tovarăși
în noi se repede urlă
și iar cade
ne amintim de flori îngropate.
un îndepărtat vertij de malarie ne trezește
ca un grăunte sufletul meu are nevoie de arătură
ascunsă de acest anotimp
un nume am gravat în acest colb care
se numește inima mea
un vânt a trecut prin deșertul căruia i se spune
pământul se-acoperă de tandre frivolități
ca o soție ce cu emoție dă ființei sale
pudoarea surâzândă de a fi mamă