Stă aici cum se cuvine,
având mai dreaptă judecată
în degetul cel mic de la picior,
decât în toată mintea mea:
A început să se imite,
a început să obosească,
caută cărări pe care-a mai umblat –
și nu demult încă-i plăcea neînceputul!
Ce ferită-i de primejdii
temnița pentru hoinar!
Ce tihnit dorm sufletele
criminalilor în lanțuri!
Prea mult a stat în cușcă
acest fugar!
Prea mult trăit-a frica
de temnicer!
Voi, camere de afumat, stătute-odăi,
voi, colivii și inimi strâmte,
grozav v-ar place să fiți duhuri libere!
Vai, dacă crezi
că-i demn de dispreț
ce ție nu-ți trebuie!
Urcați?
Într-adevăr urcați
voi, oameni superiori?
Iertați-mă, nu faceți voi
Voi, disperaților! Ce mare-mbărbătare
sunteți voi pentru cei ce vă privesc!
Epoca noastră-i ca femeia cea bolnavă –
lăsați-o dar să țipe și să-njure,
să spargă farfuriile și masa!...
La faimă stai cu gândul pironit?
Atunci, aceasta e scăparea:
Să lași deoparte, nesilit
Onoarea!