El nu-i pizmaș: de-aceea îl cinstiți?
El nici nu vede cât îl prețuiți;
Cu ochi de vulturi cată-n zări albastre,
Nici nu vă vede! – vede numai astre!
Mai curând tiptil s-o iei,
Nu pe labe late!
Mai curând prin borți de chei,
Nu prin porți căscate!
E-un loc al primejdios din cale-afară;
Iar de ai spirit, lasă-i și ferește!
Te-atrag și te iubesc – până te-omoară:
Sunt spirite, – : dar spiritul lipsește!
„Fidel naturii-n tot ce are ea!”
Dar cum să-ncepi? Și cum va încăpea?
Mărunta lume n-are început,
Nici capăt! – Ai pictat ce ți-a plăcut.
Un bun stomac și ștrașnice măsele –
Atâta ți-aș dori!
Iar dacă mistui paginile mele,
Atunci precis ne-om potrivi!
Sfioasă, tristă, îndărăt privind,
În viitor, în tine doar crezând:
O, pasăre, la vultur cugeți tu?
Ești mirele Minervei, Bu-hu-hu?
Din gura-ți, Vreme,
Tu, vrăjitoare salivând,
Curg ceasurile rând pe rând.
În van dezgustul meu tot geme:
Văd porumbeii din San Marco iară:
Piața-i calmă, ziua doarme-n jur.
În blânda ei răcoare cântu-mi zboară
Ca stolurile lor zburând spre-azur –
Aici, unde din mări crescut-a insula,
un altar zidit prăpăstios în sus,
aici începe Zarathustra să-și ațâțe
focul pe nălțimi, sub ceru-ntunecat, –
1.
Nu multă vreme vei mai fi însetată
tu, inimă-n pârjol!