Oglindă ești pentru-al Tăriei Domn,
Ce chipu-și vede în furtuni!... Ești lin
Ori răscolit, apururi fără somn...
La Tropic, fierbi... La Pol, de ghețuri plin,
Ocean imens! De prunc tu mi-ai fost scump!
Tânjeam să-ți joc pe piept cu valu-n spume,
Brizanții tăi de țărmuri când se rump;
N-aveam plăcere mai de preț pe lume;
Sfârșita truda... Vocea mea răsună,
Stârnind ecouri, cea din urmă oară.
Se stinge-un vis prea lung cântat pe strună
Ca torțele ce bezna-mi luminară.
Adio! E-un cuvânt ce întristează!
Vă zic adio totuși celor care
Eroul mi-ați urmat, cu mintea trează,
Și în această ultimă-ncercare,
Tu, Timp, ce pui ruinelor podoaba,
Tu, singurul ce-alini și vindeci boala
Din inime zdrobite, triste, slabe, –
Și judecății îi îndrepți greșeala,
Aci, printre ruini, unde altar
Și templu ai, în chip divin stinghere,
Ruina anilor mei triști în dar
Primește-o, că-i ofrandă de durere.
Om care tragi nădejde neistovit,
Ca o umbră prin lumina prăfuită,
Ultimul entuziasm se va duce în clipe
Și neștiut vei rătăci...
Ascult cerul,
Spadă matinală,
Și muntele ce-i urcă în poală,
Mă întorc spre îmbunarea de rând.
Inelează iarba un pârâiaș
Un macabru lac albăstriul cer supără.
În unduirile suspinătoare ale nudului tău
Misterul fură. Surâzând,
Nimic, îmi țin răsuflarea, mai bine