Rotofei acel prea mult mă chinuiește,
O coapsă a ta dezlipită de alta...
Furia prelungește acreala nopții!
Se mișcă o undă de aer...
Cuișoare, la vremea serii precum
Vișinile în extaz, avidă ocrotire...
Cu foc în priviri un lup nostalgic
Aleargă prin tăcerea nudă.
Nu află decât umbrele cerului peste gheață,
În sine crede, dar în adevăr cine disperă?
Vara a ars tot.
Dar la un deget de umbră
Macul dă iar de sânge,
Cu marea
m-am făcut
un sicriu
de prospețime.
Cu foamea mea de lup
înjosesc
trupul de oiță.
Și iute-și reia
călătoria
ca
după un naufragiu
Aș vrea să imit
acest cătun
culcat
în cămașa lui
Viața se golește
într-o urcare diafană
de nori umpluți
de-ai soarelui ciucuri.