Prizonier între cele pieritoare
(Până și cerul înstelat se va sfârși)
Maimuța Domnului ce l-a făcut –
vrei doar maimuța Domnului ce te-a făcut să fii?
Fără femei, prost hrăniți
și privindu-și buricul, –
icoane ale scârnăviei,
puturoșii!
Își făuriră din nimica Dumnezeul:
nu-i de mirare: a ajuns prin ei nimic.
Hei, oameni superiori, eu cred c-au fost
mai gânditoare vremi, mai chibzuite,
decât prezentul și trecutul nostru.
Îmi dă prin gând, făr-a uita respectul
Față de domnișoare, așadar,
Că doamnele preferă tête-a-tête-ul
Sau lungile discuții și nu doar
În Alpi îi e femeii-ngăduit
(Ferească Dumnezeu de-așa păcat!)
Să aibă doi bărbați. Cine-a scornit
Năravul ăsta nu știu. Nu-i ciudat,
Cicisbeo, vorba veche, n-are haz
Și-i deocheată. Spaniolii spun:
Cortejo. Și la ei se află azi
Același obicei. De stau s-adun,
Cu astfel de-nsușiri e de-nțeles
Ca i-a sucit femeii capul, chiar
Dacă-ar fi fost cinstită, mai ales
Că nu spera să-l vadă pe hoinar –
Pe-ncepători îi ocrotea. Și el
Brodea o strofă, câte-un vers, cânta,
Spunea istorii și dansa cu zel
Ca toți italienii – de-ai căta,