Mă simt ades ca în copilărie:
Copaci, pâraie, flori, ce-și amintesc
De locurile unde mintea-mi vie
Zburda, până-a începe să citesc –
Când totu-n jur se-ntuneca,
Stingând a minții strălucire,
Când chiar speranța pâlpâia
Sporindu-mi trista rătăcire,
În noaptea cugetului, deci,
Și-n acel zbucium ce te-mpinge,
Din fire de ești slab, să pleci
Știind că nu mai poți învinge,
Când, în norocul schimbător,
Fugi iubirea hăt-departe,
Lăsând în loc al urii nor
Tu mi-ai fost steaua fără moarte.
O, binecuvântat fii,
Lumină care între mine
Și noapte-ai stat, ca ochii vii
Ai unui înger pus s-aline!
Când norul cel întunecat
Dădu lumina să o zmulgă,
Ea străluci și mai curat
Și puse beznele pe fugă.
Mai ești în stare să mă-nveți
Ce să înfrunt, când n-am scăpare;
O vorbă-a ta e mai de preț
Decât a lumii sfidare.
Stăteai ca un copac frumos
Ce peste-un monument își lasă,
Foșnind, frunzișul credincios
Pe creanga tare, mlădioasă.
Sub ploi și vânturi, cât de iuți,
Stăteai acolo – și-ai sta încă,
În ceasul greu să mă săruți
Ca frunzele-ți ce știu să plângă.
Nici tu nici eu nu vom pieri,
Orice ursită mă așteaptă –
Iar cerul te va răsplăti,
Căci judecata lui e dreaptă.