El își sorbise cupa prea curând,
Și cel din urmă strop era pelin;
La pur izvor apoi s-o umple stând,
Crezu c-o umple cu nectar divin
Strâns singur în al nepăsării scut,
Iar stase cu confrații prin saloane,
Cu sufletul de nepătruns și mut.
Crezându-se-apărat, pe la chiolhane,
Dar cine nu ar rupe roza-nvoaltă?
Cine-ar privi făptura Frumuseții
Și n-ar simți în el cum se revoltă,
Învigorată iar, puterea vieții?
Dar se simți curând neispitit
Să stea în turma oamenilor, când
Nimic n-avea cu ei de împărțit,
Căci nu-și plecase răzvrătitul gând,
Cum mohorât gândit-am și prea mult,
Când mai puțin sălbatic azi mă cheamă;
Eram, pe vremuri, clocot și tumult,
Vârtej de fantezie și de flamă.
Doar cel ce-n miezul vieții a pătruns
Și-i matur nu prin ani ci prin trăiri,
Încât nimic nu-l miră-ndeajuns,
Și-ambiții, chinuri, doruri, uri, iubiri
Aceasta e creație – și-ntr-însa
O mai intensă viață se-ntrupează,
Și tot ce-n sine fantezia strâns-a
Revarsă-n mine nouă viață trează.
În primăvara vieții l-am cântat
Pe-un peregrin care fugea de sine;
Reiau povestea – și ca vânt turbat,
Ce nori învolbură, o duc cu mine,
Și-au rupt în ani de patimi, chin, răsfăț
Și sufletul, și lira mea o coardă,
Și poate-n van cânta-voi, dar m-agăț
De tot ce-n mine a putut să ardă.
Cybela-i, ce din mare la lumină
S-a fost ivit, cu turnuri drept tiară,
Cu chip maiestuos ca de regină
A apelor... Și-așa odinioară