Stă Harold pe-al tău câmp tixit de cranii,
O, Waterloo, cumplit mormânt al Franței!
Un ceas distruge rod de mari strădanii
Și-nclină altfel talgerul balanței.
Răsplată dreaptă! Galii rod zăbala
Și spumegă – dar unde-i Libertatea?
Sar nații unui om să-i surpe fala,
Să-nvețe regi ce-i Suveranitatea?
De am, în van zdrobit-ați un tiran,
Și-n van au plâns soții, surori și mame,
Și Europa a gemut în van
Peste recolte, suferind de foame!
... Era un bal nocturn în capitală,
Cu toată belgiana nobilime;
Sub vii lumini, în straie de gală,
Frumoase doamne, tineri, o mulțime,
Prieteni el și-afla pe-un munte dur,
Și casă – pe val înalt de-ocean;
Spre clime dulci, sub pure bolți de-azur
Îl îndemna al i
Sta ca un caldeean privind la stele
De zămislea făpturi pe crugul lor
Mai luminoase încă decât ele,
Uitând de patimi pământești, de dor.
Sta mohorât și lingav printre semeni,
Și-i copleșea pe toți, lipsit de duh,
El, unui șoim cu aripi tăiate-asemeni,
Ce-o dată zbura liber în văzduh;
De sine surghiunitul Harold iar,
Fără speranțe, o porni la drum,
Simțindu-și chinul mai puțin barbar;
Știind că viața s-o sfârși oricum.
Destul! Calci pulberi de imperiu vast!
Sub ele crunt cutremur îngropat e!
Cum? Locul nu-i sfințit de-un bust, cu fast?
Columne nu-s, izbânzii consacrate?
Dar deajuns am plâns trecutul care
E de pecețile tăcerii-nchis;
Prea mult absentul Harald reapare,
Cu suflet gol de doruri și de vis,