Tu mamei tale-i semeni, dulce Ada,
Copil unic al sufletului meu.
Când ți-am văzut, plecând către Ellada,
Albaștri ochi, atunci sperau mereu,
Între-un palat și-o temniță, pe Puntea
Suspinelor am stat, privind, o dată,
Veneția cum își înalță fruntea,
Ca din baghetă magică iscată.
Pe mare iar! Da, iar sub mine-o simt
Săltând, ca-n frâu ținut, un aprig șarg!
O, vuiet! Te salut! Din locul strâmt
Mă du-n vârtej de valuri ce se sparg!
Oprește! Stai! Țărâna de subt pași
A fost o-mpărăție. Pare-acum
Strivită de-un cutremur uriaș.
Statui sau temple nu-ntâlnești în drum,
Un ”bravo” – al lui era hotărâtor:
Academia amuțea, și-n sală
Când el privea, arcușul pe viori
Se-nfiora: vreo notă falsă? Pală,
Din neam de conți, el cunoștea deplin
Vioara, dansul, muzica, vorbea
Franceza și Toscana; e un chin
Pân-o deprinzi, căci și-n Italia
Ea și-a ales – (pe cine n-ar allege
Femeile, dacă te faci niznai?)
Până când Beppo-ntors, se înțelege,
Va face iar din inima ei rai, –
Și Laura-ndelung l-a așteptat,
A plans un pic, ba se gândea să poarte
Chiar doliu, nu-i sta rău, pierdu treptat
Și pofta de mâncare și, de moarte,
Se spune că s-au despărțit patetic,
Cum se întâmplă-ades sau s-ar cădea,
Ei presimțeau, aproape-n chip profetic,
Că niciodată nu s-or mai vedea –
Dar el, era de mult timp călător:
Unii ziceau că vasul s-a-necat,
Alții că nu îndrăznea, fiind dator,
Să vină-acasă. Ba s-au apucat