O coțofană alb-neagră
îndârjit fuge-n zigzag
cruciș peste camp.
Privește cum stau
ca luntrea pe uscat.
Sunt fericit.
Alei tropotesc cu hamuri
de raze.
A strigat cineva?
Iarba se ridică –
chipul lui, piatră cu rune
întru aducere-aminte.
Iată o imagine întunecată.
Sărăcie revopsită,
flori în haine de ocnă.
Când vine clipa
vântul orb odihnește
pe fațade.
Am fost acolo –
pe zidul dat cu var
se-adună muște.
Chiar aici ardea soarele …
Un catarg cu vele negre
demult demult de tot.
Când se plictisește, călăul devine primejdios.
Cerul arzător se adună răsucindu-se în sine.
Ciocănituri se aud din celulă în celulă
Înmormântările trec
tot mai dese
ca indicatoarele pe șosea
când te apropii de un oraș.