I
Rege,-auzi cum cântul strunei mele
zvârle zări prin care ne mişcăm?
Năuciţi suntem purtaţi de stele,
Adesea uimit te priveam, stăm la fereastra ieri începută,
stăm şi uimit te priveam. Încă mi-era oraşul cel nou
refuzat, şi, neînduplecată, priveliştea
se-ntuneca de parcă nu aş fi fost. Nici cele mai apropiate
Cad perlele, vai, s-a rupt oare-un şirag?
La ce bun să le-nşir înc-o dată? Tu îmi lipseşti,
pafta ce le ţine-mpreună, iubito!
Nu era timpul? Cum aşteaptă crepetul zilei răsăritul de soare,
Dacă aş fi crescut pe undeva
unde sunt ceasuri zvelte, zile mai uşoare,
ţi-aş fi aflat o mare sărbătoare
şi mâinile-mi nu te-ar fi strâns aşa
Mâinile de mi le ridic, iubito, auzi tu,
auzi, cum foşneşte tăcerea...
Dar spune-mi,
pentru cei singuratici, orice mişcare,
Căci, doamne, marile oraşe
pierdute sunt şi despletite;
Ca dintre flăcări fuge cel mai mare –
şi să-l aline nu e alinare,
Nici unul, doar îngerul căzut, întunecatul,
vroi; luă arme, păşi cu fiorul morţii
lângă orânduit. Dar, iarăşi,
vâjâi îndărăt, în înălţimi,
Sunt prea singur pe lume şi totuşi
nu-s singur destul,
orice ceas să-mi fie sfinţit.
Sunt prea ne-nsemnat pe lume şi totuşi
I
Mâinii mele-i rămâne
un gest cu care-nspăimântă;
pe vechile pietre
Trăiesc acolo oameni, flori palide sub zgură,
şi mor uimiţi de-o lume-mpovărată.
Şi că se schimbă-n hâdă strâmbătură
surâsul lor de gingaşă făptură,