Parcul e sus. Ca dintr-un foişor,
din umbra lui acuma mă cobor
şi ies în şes şi în amurg şi-n vânt,
acelaşi vânt pe care-l simt şi norii,
O, tu, iubită
dinainte pierdută, niciodată-ntâlnită,
eu nu mai ştiu care cântec ţi-i drag.
Nu mai încerc, când viitorul vine,
Tu, veşnicule, mi te-ai arătat.
Şi te iubesc ca pe un fiu iubit,
care demult, de mic m-a părăsit,
căci pe-acel tron destinul l-a chemat,
De nu erai atât de simplă, cum putea
să ţi se-ntâmple ce-i în noapte-o rază?
Un zeu ce peste neamuri detuna,
se face blând şi-n tine se-ntrupează.
Undeva într-o bancă auru-şi are răsfăţatul cămin,
cu multe mii se împacă. Dar cel care cerşeşte,
orbul acela, nici cât paraua de-aramă nu preţuieşte,
e ca un ban rătăcit, ca ungherul de praf sub un scrin.
Stă moartea, o infuzie albăstrie,
uite,-ntr-o ceaşcă fără farfurioară.
Un loc atât de straniu pentru-o ceaşcă:
pe dosul unei palme stă. Ce bine
Când aproape ca-n inimă poţi auzi
ceasuri bătând fără grabă,
şi când cu voce slabă,
lucrurile se-ntreabă:
Aş vrea să fiu ca unul din acei
ce trec prin noapte cu sălbateci cai,
cu facle-asemeni unui păr bălai
ce fâlfâie în vântul goanei lor.
Ce te recheamă azi
În grădina foşnind a nelinişti,
prin care abia luneca
un ultim fior de soare? Priveşte
Şi grija lui e pentru noi un vis urât,
şi glasul lui o piatră ni se pare –
am vrea să dăm la vorba-i ascultare,
dar ca prin vis o auzim, şi-atât.