Lăsaţi, oameni buni,
Nu ne mai lăudaţi atât!
Înapoiaţi-ne mai bine
Picioarele noastre –
Trăiescu-mi viaţa în cercuri crescânde
ce peste făgaşuri se-ntind.
Îmi tăinuie ultimul zările-arzânde
şi totuşi râvnesc să-l surprind.
Ei nu mă opresc. Mă lasă, pot trece.
Ei spun că nimic nu se poate petrece.
Ce bine.
Nimic nu se poate petrece. Totul se mișcă rotund,
Doar cel ce-ntre umbre-a-nălțat
lira-i cândva,
poate, imnul nemăsurat
presimțind a-l cânta.
Tu, căreia nu-i spun că noaptea
zac plângând,
care blând mă osteneşti
ca un leagăn.
Dedicată lui Rudolf Kassner
Vieţuitoarele – ochi, numai ochi –
văd ceea ce-i deschis. Doar ochii noştri
sunt ca întorşi şi astfel aşezaţi
În zori, dup-acea noapte zbuciumată,
cu strigăte, nelinişte, răscoală,
mai scoase-un ţipăt, încă-o dată, marea.
Şi când se reînchise acel ţipăt
Şi moşteneşti verdele
trecutelor grădini, tăcutu-albastru
al cerurilor sparte.
Şi rouă zilelor puzderii,
Ele-s întinse-n părul lor cel lung,
cu feţe brune, trase-adânc în sine.
Cu ochii-nchişi ca de prea multă zare.
Hârci, guri şi flori. Şi dinţii netezi,
Drumul de la simţire adâncă la măreţie trece prin jertfă. Kassner
Îndelung birui, contemplând.
Stele căzură-n genunchi
sub luptătoare privire.