(«Papirus Prisse». Din maximele cuprinse în «Ptah-hetep», manuscris datând din jurul anului 2000 î.e.n.)
«Trebuie să mori, aflând-o.»
Să mori de preafrumoasa floare-a surâsului. Să mori
de mâinile ei uşoare. Să mori
... O, când, când, când, vor înceta
tânguirea şi vorba? Nu s-au ivit îndeajuns
maeştrii s-aşeze vorbele omeneşti? De ce-ncercările noi?
Nu-s oare, nu-s, nu-s oamenii
Tu nu socoţi că-i blasfemie ruga mea:
parcă în cărţi bătrâne frunzăresc,
să văd cu tine cât de mult mă înrudesc.
Vreau dragoste să-ţi dau. Din care-ai vrea...
Cavalerul în neagră armură străbate
călare în lumea vuind.
Şi-afară e totul: ziua, văile toate
şi prieteni şi duşmani şi-ospeţe-n palate
Părăsit pe munţii din suflet. Priveşte, ce mică acolo,
priveşte: localitatea din urmă a vorbei, şi mai sus,
Însă ce mică şi ea, încă un ultim
sătuc de simţiri. O recunoşti tu?
Să vrei prefacerea! prins de-al văpăii avânt,
ce-ţi poate ţie răpi a prefacerii fală?
Faurul spirit oricare, ce-i pământesc îndrumând,
iubeşte în chipul zvâcnind răsturnata migală.
Scrisă pentru Madame Riccard
Bogat era spaţiul de ele, mereu mai pline şi mai sătule,
durabile roze: şi deodată se risipesc,
poate-ntr-o seară. Căderea decisă-a petalelor
Ce cânţi, copile? Prin grădini, deodată,
paşi şi porunci şoptite s-au întins.
Ce cânţi, copile? Sufletul tău, iată,
în beţele sirinxului s-a prins.
Rânduiri ale morţii, rosturi paşnic ivite –
omule, pururi stăpân, să vânezi te-ndârjeşti;
năvod şi capcană, ades vintre ciuntite
prin văgăuni atârnate, sărbătoreşti;
Revărsate ceruri în risipă de stele
străluceau pe deasupra mâhnirii. Decât în pernă
plângi mai bine în sus, către cer. Aici, chiar în preajma
celui ce plânge, a chipului care