Inimă, cântă-mi acele grădini necunoscute,
clare, de neatins, în butelii închise,
roze de Ispahan ori de Şiraz; apele mute
cântă-le-n slava neasemuitelor vise.
Ţipătul păsării, cât de adânc ne scurmă...
Un ţipăt oarecare odată creat.
Copiii chiar, pe-afară ce se-nturmă,
cum strigă surzi la strigătul curat:
Dansatoare, tu strămutare
a tot ce sortit e să piară, ofrandă;
vârtej, cel din urmă pom, creşti din mişcare,
domneşti peste vreme, zbor prins în ghirlandă!
În ce ferice grădini, cu pururi udatele coame
de arbori, pe ce gingăşii de lujer golaş
rodesc ale mângâierii ciudatele poame,
mustind? Sunt poate-n sărmanul plai nevoiaş
O, desfătare pururi nouă, lut zvântat!...
Abia ajutorate mâini, cutezătoare,
oraşe au durat pe golf înaripat
cu ape şi uleiuri încărcând ulcioare.
La ceai, la fel cu ceilalţi, şedea.
C-apucă altfel ceaşca, la-nceput,
– puţin altfel ca alţii – mi-a părut.
Şi brusc zâmbi. Aproape că durea.
Între stele, ce departe-i! Însă mai departe
se află ce-nvăţăm aci.
De pildă unul, prunc, al doilea-în altă parte...
În depărtări ce nu se pot gândi.
O, cum înfior şuvoaiele-mi de sânge
mai parfumat, de când te-am cunoscut;
uite, păşesc mai drept şi-s tot mai zvelt –
tu doar aştepţi –; cine eşti, neştiut?
O, frânge destinul! prinosul înalt:
în parcuri a noastră fiinţă-n coroane
de spumă, ori oameni ciopliţi în bazalt,
în jur largi portale şi bolţi sub balcoane...
Totul va fi puternic iar şi mare,
şes neted, ape-adânc unduitoare,
uriaşi copacii, zidurile scunde;
şi-n văi, la chipuri felurit şi tare,