Doar pe-al slăvii tărâm înaintează
nimfa celui izvor din jale adâncă;
asupra căderilor noastre veghează,
chip de cleştar lâng-aidoma stâncă
Prietene tăcut, în depărtare
simţi suflul tău văzduhul că-l dilată
te cheamă printre grinzi, întunecată,
clopotniţa sunând. Să prinzi vigoare,
Tot poate zeul. Dar am întrebat
cum te strecori prin corzi de liră
tu, cuget dezbinat? Răscruci se-nşiră
şi-n inimi, temple, zeul n-a durat.
În oglindiri ca dintr-un Fragonard,
din alb şi roşul lor ei nu-ţi vor da
mai mult ca ceea ce-ţi aduce-n dar
cel ce de draga-i spune: ea era
Priveşte spre cer! Constelaţia naltă:
«Călăreţul»! Cuget şi stranie soartă,
trufia ţarinei: celălalt saltă,
o mânuie-n frâu, şi astfel îl poartă.
Multe luntri pe fluvii trec,
şi una sigur l-aduce,
dar să sărut eu nu pot,
şi el se va duce.
Umblăm cu floare, fruct, frunză din vie.
Ci nu spun doar a anului oraţie.
Smălţat, din beznă suie-o revelaţie
şi în sclipirea-i poate-o gelozie
Şi-un pom crescu. O, pură depăşire!
O, cântă-Orfeu! O, în auz pom mare!
Totu-a tăcut. Dar chiar în amuţire,
fu început şi semn şi transformare.
O, voi cei gingaşi, uneori intraţi
în suflul ce nu cugetă la voi,
pe-obraji să se prefire dar, lăsaţi;
din nou unit, el tremură apoi.
Da, spre tine tânjesc. Alunec,
pierzându-mă din frâu,
fără nădejde c-o să-nclin
să-nfrunt vreodată ce vine către mine