Surâs, o, cel dintâi, surâsul nostru.
Şi totul – una: teii să-i respiri,
s-asculţi tăcerea parcului – deodată
uimit să vezi, s-atingi în celălalt surâsul.
Prietene, deci, tu eşti singuratec...
Noi vorbe şi semne le-mpărtăşim,
treptat lumea prindem să ne-o însuşim:
doar chipul ei, poate, şi slab şi sălbatec.
Fă-mă paznicul depărtărilor tale,
fă-mă să am pentru pietre-ascultare,
dă-mi ochi pe care să-i desfăşor
pe-a mărilor tale însingurare;
Preaslăvirea, aceasta-i! Un glas slăvitor
ivit, precum metalul pur din zgura
tăcerii. Inima lui e un teasc trecător:
vin omenesc, din veci, băutură.
Precum măiestrului o foaie-aproape
chip drept îl prinde-n zbor, întâmplătoare,
ades cuprinde-oglinda,-n sfinte pleoape
prelins, surâsul singur al fecioarei
Doamne, spune-mi tu, ce să-ţi hărăzesc?
Făpturii auz tu i-ai dăruit. –
Zi de primăvară... cum îmi amintesc...
Un cal în Rusia... trece-n asfinţit.
O vietate care nu există.
Toţi însă-o cunoşteau, cum au scornit-o:
– purtare, mers, grumaz, privirea tristă
calm licărind – şi astfel au iubit-o.
Aşteptaţi... e gustos... Se şi duce... s-a rupt.
Puţină muzică doar, un zumzet uşor –:
fete, voi, calde, fete, tăcutelor,
dansaţi aroma-ncercatului fruct.
Cum totu-nfloreşte: aşa suntem noi;
căci noi suntem doar astă desfătare.
Ce-n fiară beznă, sânge-a fost, şuvoi,
în noi crescut-a suflet şi chemare
Trandafir, pururi domneşti; antichităţii
fostu-i-ai potir fără chenar aurit;
nouă ne eşti floarea deplinătăţii,
chip nenumărat, niciodat' istovit.