Oare-i vremea aievea, nimicitoare?
Când, pe creste, cetatea fi-va sfărmată?
Inimă, pururi de zei, nu ţii tu oare?
Când demiurgul va să te-abată?
Voi, multe-oraşe neasaltate,
nicicând duşmanul n-aţi dorit?
O, de-aţi fi fost asediate
de el, lung timp şi şovăit!
Mă cheamă dar în clipa ta de mâine
vrăjmaşă ţie ne-mpăcat;
Mă roagă tainic, cu priviri de câine
din nou apoi înstrăinat.
Al miezurilor miez, inima inimilor,
migdală ce te-nchizi şi te-ndulceşti –
acestea toate, până la capătul lumilor
sublime, e carnea rodului ce tu eşti.
Ce-au simţit atunci: nu este oare
decât orice taină mai dulce
şi tot pământesc:
când puţin palid încă de groapă,
Cui vrei să te tângui, inimă? Tot mai mult ocoleşti
întâlnirea cu oamenii, care-ţi par
de neînţeles. Cu atât mai zadarnic, poate,
cu cât drumul te duce înspre viitor,
Acum şi ele femei au ajuns.
Copii şi visuri multe au pierdut,
şi copii au născut,
şi copii au născut,
Toţi cei ce te caută, te-ncearcă pe tine.
Şi cei ce te află, te leagă pe tine
de chip şi de gest.
Eu însă vreau să te pot pricepe,
Dac-am fost atunci – dacă sunt acum:
tu peste mine îţi adulmeci drum,
nemărginită beznă făcută din lumină.
Şi-nalta frumuseţe ce-o torni prin univers
Îndărătul inocenţilor arbori,
bătrâna soartă-şi arată
obrazul ei mut...
Un ţipăt de pasăre care