Rana pururi de noi scurmată,
însuşi zeul e, de-i vindecată...
Tăiş noi suntem, râvnind a şti –
iar el, seninul, se risipi...
Mă simt acasă între zi şi vis,
unde copiii-ncinşi de goană dormitează,
unde bătrânii-n jurul cinei se aşează
şi locu-i luminat de focu-aprins.
Vioară străină, eşti lângă mine?
În câte oraşe depărtate, străine,
vorbeşte noaptea ta singură către a mea?
Te cântă sute? Sau cineva?
Visările, coloane ni-s, sculptate
în marmură, ce-n templu le-aşezăm.
Cu-a noastre vechi cununi le luminăm,
cu dorul nostru le-ncălzim pe toate.
Măşti! Măşti! Lui Eros chipul să-i astupe:
Cine îndură faţa-i ce dogoară,
când el, asemenea solstiţiului de vară
primăvăratecul preludiu-l întrerupe.
Ca dimineaţa de azi
fost-a vre-un om mai treaz?
Nu numai floarea şi râul
şi-acoperişu-i furat de extaz.
Trist, ziua să domnesc mi-e anatema,
iar noaptea, tot mereu să-ngenunchez;
aş vrea ca de pe fruntea-mi, diadema,
S-o-nlătur doar o clipă să cutez.
O numeau bătrână, odinioară.
Dar rămase, pe drum se plimba zilnic.
Şi statura-i se schimba
şi o socoteau pădure rară
Suflu, nevăzută poezie!
Fără preget, propriei fiinţe-n jur;
preschimb al luminilor. Dârză tărie
mă-nfiripă ritmul mai pur.
O, viaţă, viaţă, uimitor răstimp,
din contradicţii-n contradicţii-ajungi,
împleticită-ades, târâş, pe brânci,
şi, brusc, în înger parcă te preschimbi;