Muşchi al florii, molcom anemona
o deschizi spre zorile câmpiei,
până când în cupa-i, polifona
zare-a bolţii largi se varsă gliei.
Pe strada-nvăţată cu soarele, din
jumătatea goală de scorbură prefăcută
de multă vreme în jgheab, adăpostind
un ochi de apă reîmprospătată pe încetul, îmi potolesc
Şi-aproape-o fată-a fost şi s-a iscat
din fericirea unică a lirei,
senin luci prin vălul primăverii
şi în urechea mea îşi făcu pat.
O cupă peste alta aşezată
pe-o buză veche de marmor rotund,
din apa de sus abia aplecată,
pe ape ce jos aşteptând se-ascund.
Voi, de la cari existenţa
uşor şi-a ferit
chipul ei mare: unul,
ce poate există, spune şoptit
O, darnică, tu, gură de cişmea
grai de cleştar unic, neprihănit,
naintea curgătoarei feţe-în gâlgâit,
marmoreană mască! Apa-şi ia
Slavă duhului; unirea mult râvnită
el ne-o poate da. Trăim doar semne.
Paşii mici ai orelor dânsul le-însemne,
lângă ziua cea drept hărăzită.
Muzică: suflu-al statuilor, poate:
tăcere-a imaginii. Tu, grai, unde graiuri
sfârşesc, tu timp
în verticală pe direcţia pierdutelor inimi.
Noapte: o, tu, chip în adânc
destrămat într-al meu.
Tu, căutării mele înmărmurite, adânc
covârşitoare, mereu.
Vreau să stărui într-una. Lucrează. Treci peste toate,
cât poţi mai departe. N-ai format tu oare figuri
de păstori mai impunătoare decât au format
în sânul prinţeselor figuri de domnitori