El sta întins. Cu faţa-ndoliată,
pal, pernei înălţimea refuzând
de când întreaga lume abdicând
şi din întrea-i fire hălci rupând,
Eu nu sunt. Fratele mi-a făcut ceva.
Ceva ce văzul nu vedea.
Lumina toată mi-a luat.
Atât de tânăr sunt. Vreau fiecărui sunet,
ce trece lângă mine, să-i dau a mea fiinţă,
şi în a vântului atât de dulce tunet,
asemenea căţărătoarei plante zvâcnet,
Ne mai amintim.
De parc-a fost odată
şi toate ce din nou o să mai fie.
Ca şi lămâii cruzi purtai sânii de fată
Moartea e mare.
Ai ei suntem
şi gura ni-e surâzătoare.
Acele biete vorbe, oarecare,
obscure şi flămânde, le iubesc.
Din sărbătoarea mea le dau culoare,
atunci se-nseninează şi zâmbesc.
Fără de număr sunteţi, fii ai faptei,
pretutindeni pe drumuri, subt cer şi prin case.
Numai eu stau aici fără folos, nemernic,
bun doar de-necat în ape.
S-aude zbor scurt şi zadarnic
de gâşte peste pajişti reci.
Undeva un cântec se pătrunde
de chemări de veci.
Prin tărâm de basm,
De mult, hăt, tare,
Iată-un călăreţ
Îşi croia cărare.
În zori harababură,
Ciubere şi covete,
Şi jilave apusuri,
Seri ude ciuciulete.