Şi totuşi: mi se pare
ca şi cum o cântare
afund lui i-am păstrat.
Ea tace sub barba în tremurat,
Maria,
tu plângi – ştiu bine.
Aş vrea atunci şi eu să plâng,
să te laud pe tine.
Dispăru asprimea. I-o cruţare
peste pajişti nude, cenuşii.
Ape mici au altă accentuare.
Imprecise gingăşii
Uneori, în toiul nopţii-adânc,
se trezeşte vântul ca un prunc,
pe potecă singur călător,
intră-n sat, uşor de tot, uşor.
Poetul, singurul a-nmănuncheat
lumea ce trândav se desfiră-n fiecare.
De necrezut, frumosul ei a luminat –
când însăşi chinul şi l-a proslăvit,
Dă, doamne, fiecărui a sa moarte,
cea ce se iscă din viaţa-n care
de sens, iubire, chin avut-a parte
(Capri, Piccola Marina)
Imemoriale brize ale mării,
vânturi marine ale nopţii,
nu veniţi aici pentru o persoană anume;
O, dacă voi, femei, aţi veni
aici, printre noi, deşi suferinde,
nu mai cruţate ca noi în viaţă, şi totuşi în stare
să faceţi din noi nişte preafericiţi.
Tu, vecine Dumnezeu, când uneori
în noaptea lungă eu de tulbur cu a mea bătaie
e că-ţi aud răsuflu-ţi rareori
şi ştiu: Eşti singur în odaie.
Când voi muri, tu Doamne, ce vei face?
Îţi sunt ulciorul (de-n cioburi m-aş preface?)
Şi băutura-ţi sunt (de m-aş strica îţi place?)
Îţi sunt vestmântul ce va să te-mbrace,