Februar. Fă rost de cerneală şi plângi!
De februar scriind în bocet hohotitor,
Cât huruitoarea moină de care-ncerci să fugi
Arde-a primăvară neagră, învăluitor.
Se rânduiesc, abrupt, copacii,
Iar, de pe mal, amiaza-nfige,
În iazuri, norii, ca momeala
Ce-o pun pescarii în cârlige.
Eu creşteam. Precum pe Ganimede,
Intemperii şi vise mă purtau.
Ca năpastele-mi creşteau, aş crede,
Aripi ce de pământ mă despărţeau.
Gara, rezistentă, ignifugă ladă
A plecărilor, întâlnirilor mele,
Prieten încercat şi sfetnic devotat,
A începe – ce de-a merite rebele.
Din palmă am hrănit claviatura – stol de clape
În croncănire, plesnet de aripă care bate,
Stând în vârf de degete, le-ntinsei mâna aproape;
Mâneci sumeţite, şi noaptea se freca de coate.
Stânca şi furtuna. Stânca şi pelerina şi pălăria.
Stânca – şi Puşkin. Cel care şi-acum încă,
Ochii închizând, stă sus şi vede-un sfinx
Nu sălbăticia noastră: nu deducţiile grecului
Aievea-s toate? E timp de-a chefui?
Mai bine să dormi etern, să dormi, să dormi
Şi nicicum să visezi.
Din nou – strada. Din nou – pologul de tul,
Beau amarul cerului autumnal şi-al tuberozelor,
Şi-n ele este jetul fierbinte al trădărilor tale.
Beau amarul serilor, nopţilor, gloatelor, strofelor
Hohotitoare de plâns – îl beau din negre pocale.
Cu mine s-a sfarsit. esti vie.
In jurul casei plange vantul,
Padurea clatina si gandul.
Nu pin cu pin, in spasm, tresalta,
Visai toamna prin a sticlei semilumină,
Amicii şi tu în bufonă ceată hilară,
Şi, ca din cer, vultur ce izbuti să obţină
Sânge – inima mea în palmă-ţi coboară.